Reversul basmelor: nu au trăit fericiţii până la adânci bătrâneţi
Mai ţineţi minte cu ce ochi mari priveam în copilărie spre
persoana care ne povestea un basm şi cu ce entuziasm aşteptam finalul
care, dincolo de toate primejdiile apărute pe parcurs, era unul fericit
care îţi dădea voie să visezi frumos? Nu ştiu dacă conştientizaţi sau nu, dar basmele copilăriei ne urmăresc toată viaţa într-un mod subliminal.
Ele sunt prima proiecţie a unei vieţi (cu început şi sfârşit) pe care nu o cunoaştem încă… Ele sunt printre primele definţii ale relaţiilor interumane, printre primele concepţii despre bine şi rău (dacă nu chiar primele), ele ne pictează în suflet forma iubirii şi ne presară detalii ale sexualităţii feminine şi masculine. Basmele ne învaţă să ne dorim frumuseţea absolută, iubirea perfectă, casa de vis şi fercirea până la adânci bătrâneţi.
Şi creştem, ne maturizăm, descoperim alte şi alte realităţi, descoperim în noi şi binele şi răul, înşelăm sau suntem înşelaţi, părăsim sau suntem părăsiţi, trăim omeneşte. Doar că nu aţi simţit undeva, la un moment dat, că indiferent de ce faceţi sau visaţi, raţiunea şi sufletul vostru caută obsesiv o formă de perfecţiune fără de care parcă nu sunteţi fericiţi complet? Acest instinct fantasmagoric rămâne undeva bine ascuns în memoria noastră afectivă.
Apoi, cum să nu rămână când, nu numai că e prima interpretare a vieţii, dar are o magie ce te pierde într-o altă dimensiune net superioară lumii reale; magia te poate cuceri iremediabil, indiferent sub ce formă se „materializează”.
Adevărata fascinaţie a basmelor constă, de fapt, într-o îmbinare armonioasă dintre realitate, adevăruri general valabile şi imaginaţia provenită tot din dorinţa umană neînţeleasă. Cu autor cunoscut sau cu autor anonim, basmele sunt manifestarea geniului creator al oamenilor.
Şi totuşi trăim în unii parametrii impuşi de basme, iar dacă te
hătărăşti să nu-l aştepţi o sută de ani pe Făt-Frumos, este foarte
posibil ca Făt-Frumos să fie deranjat că nu l-ai aşteptat pentru că şi
el, la fel ca tine, a crescut crezând că fericirea începe atunci când el
te caută şi te găseşte.
Doar că reversul basmelor în viaţa reală este că de cele mai multe ori nu trăieşti alături de cineva fericit până la adânci bătrâneţi. În viaţa reală snt divorţuri, incompatibilităţi, nesincronizări. Din păcate!
Ele sunt prima proiecţie a unei vieţi (cu început şi sfârşit) pe care nu o cunoaştem încă… Ele sunt printre primele definţii ale relaţiilor interumane, printre primele concepţii despre bine şi rău (dacă nu chiar primele), ele ne pictează în suflet forma iubirii şi ne presară detalii ale sexualităţii feminine şi masculine. Basmele ne învaţă să ne dorim frumuseţea absolută, iubirea perfectă, casa de vis şi fercirea până la adânci bătrâneţi.
Şi creştem, ne maturizăm, descoperim alte şi alte realităţi, descoperim în noi şi binele şi răul, înşelăm sau suntem înşelaţi, părăsim sau suntem părăsiţi, trăim omeneşte. Doar că nu aţi simţit undeva, la un moment dat, că indiferent de ce faceţi sau visaţi, raţiunea şi sufletul vostru caută obsesiv o formă de perfecţiune fără de care parcă nu sunteţi fericiţi complet? Acest instinct fantasmagoric rămâne undeva bine ascuns în memoria noastră afectivă.
Apoi, cum să nu rămână când, nu numai că e prima interpretare a vieţii, dar are o magie ce te pierde într-o altă dimensiune net superioară lumii reale; magia te poate cuceri iremediabil, indiferent sub ce formă se „materializează”.
Adevărata fascinaţie a basmelor constă, de fapt, într-o îmbinare armonioasă dintre realitate, adevăruri general valabile şi imaginaţia provenită tot din dorinţa umană neînţeleasă. Cu autor cunoscut sau cu autor anonim, basmele sunt manifestarea geniului creator al oamenilor.
Întrebarea este: ne fac mai mult bine sau mai mult rău astfel de poveşti
nemuritoare? E sănătos să ne luăm proiecţiile, nevoile şi dorinţele
dintr-o lume aproape perfectă pentru a reuşi la rândul nostru să atingem
măcar o stare valoroasă? Sau, mai degrabă, aceste basme ne condamnă la
nemulţumire continuă pentru că este aproape imposibil să trăieşti o
iubire ca în basme până când moartea te desparte? Câd ar trebui copiii
noştri să se întâlnească prima oară cu basmul? Să ne imaginăm un copil indecis în faţa unei poveşti ca „Albă-ca-Zăpada
şi cei 7 pitici” sau ca „Frumoasa Adormită”. Minunatele domniţe au
aşteptat sute de ani pentru a fi trezite de un sărut, nu au luptat
pentru partenerii lor, nu şi-au încălcat demnitatea, nu au dat telefoane
la care să nu primească răspuns – ele doar au aşteptat. De aici se prea
poate să fi moştenit cutuma de a aştepta primul pas din partea
bărbatului, de a rata şanse pentru că el nu a intuit ce simţeai tu sau
de a nu-l căuta tu pentru că el trebuie să ştie unde eşti, ce gândeşti,
dacă ţi-e bine sau rău, el trebuie să ştie cum să te salveze de
propriile tale temeri. Făt-Frumos trebuie să vină şi să te salveze de
monotonie printr-un sărut scurt. Oare asta e fericirea? Avem noi atâta
timp la dispoziţie?
Doar că reversul basmelor în viaţa reală este că de cele mai multe ori nu trăieşti alături de cineva fericit până la adânci bătrâneţi. În viaţa reală snt divorţuri, incompatibilităţi, nesincronizări. Din păcate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu